Facebook

Nu vrem să stingem nici măcar un bec pentru România! Ne place patriotismul când punem steagul la profil, când…

Nu vrem să stingem nici măcar un bec pentru România! Ne place patriotismul când punem steagul la profil, când câștigă naționala sau când ne batem cu pumnul în piept. Când apare însă primul disconfort, patriotismul dispare.Puterea unei țări nu apare peste noapte, atunci când pericolul bate la ușă. Se construiește zilnic, inclusiv prin gesturi mici, care par lipsite de importanță.

Vrem o țară puternică, vrem energie, armată, spitale și drumuri, dar fără să facem niciun efort pentru ele. Totul trebuie să facă statul, Uniunea Europeană sau altcineva.

Ne facem singuri rău doar pentru că nu înțelegem situația sau pentru că ne-a cerut Bolojan și nu vrem să-i facem pe plac. Dar țara nu este a lui Bolojan, iar rețeaua de energie nu este proprietatea lui. Sunt ale noastre. Risipa nu îi pedepsește pe guvernanți. Ne expune pe toți la pene de curent și la facturi mai mari.

Adevăratul test al unei societăți nu se dă în discursuri festive sau pe stadioane. Se vede în capacitatea oamenilor de a acționa împreună atunci când apare o problemă. Strămoșii noștri au trecut prin războaie, foamete și deportări. Nu au supraviețuit pentru că aveau un stat perfect, ci pentru că înțelegeau disciplina și ajutorul dintre oameni. Când resursele erau puține, economisirea nu era privită ca o insultă, ci ca o nevoie.

Noi am ajuns să credem că propriul confort este un drept fără limite și fără nicio obligație față de ceilalți. Vrem o țară sigură, o armată puternică și o economie stabilă, dar refuzăm să facem chiar și cel mai mic gest pentru ele.

Nu este vorba despre morală și nici despre câțiva lei economisiți la factură. Este un test simplu. Dacă nu putem face împreună un efort atât de mic într-o perioadă grea, cum vom reacționa când va veni o criză adevărată?

Dacă primul nostru răspuns la orice cerere este sfidarea, nu suntem o societate puternică. Suntem doar o societate foarte ușor de lovit.

Nu vrem să stingem nici măcar un bec pentru România! Ne place patriotismul când punem steagul la profil, când…

În 2026, BVB a crescut într-un moment în care economia încetinea, iar rezultatele multor companii începeau să…

În 2026, BVB a crescut într-un moment în care economia încetinea, iar rezultatele multor companii începeau să scadă. Aproape toată lumea se uită la aceleași cifre și încearcă să explice de ce bursa nu urmează economia. Cred că ne-a scăpat cifra cea mai importantă: numărul investitorilor, care vin direct pe BVB sau cumpără unități de fonduri care investesc pe BVB, prin aplicațiile bancare.

Valoarea medie zilnică a tranzacțiilor s-a dublat față de 2025, deși numărul companiilor listate a rămas aproape același. Au venit mai mulți bani într-o piață în care oferta de acțiuni nu s-a schimbat semnificativ. Iar când cererea crește suficient de mult, calitatea companiei ajunge uneori pe planul al doilea.

Victoriile aduc alte victorii. Randamentele mari atrag investitori noi, iar cei care au câștigat încep să tranzacționeze mai des. Vând, reintră mai sus și împing prețurile și mai mult. Astfel, creșterea ajunge să se alimenteze singură.

Cât ține balul, ar fi păcat să stăm pe margine. Și eu am speculat această perioadă, dar am ales aproape exclusiv companii cu lichiditate mare. Nu doar ca să pot cumpăra ușor, ci mai ales ca să pot ieși repede atunci când trendul se va inversa.Pentru că pe bursă creșterile vin, de multe ori, încet. Căderile vin brusc.

În 2026, BVB a crescut într-un moment în care economia încetinea, iar rezultatele multor companii începeau să…

Am lucrat toată viața în mediul privat și mă contrazic des cu Adrian Băzăvan, fost bugetar. El spune că…

Am lucrat toată viața în mediul privat și mă contrazic des cu Adrian Băzăvan, fost bugetar. El spune că angajații statului sunt plătiți prost și că România are prea puțini bugetari în raport cu media europeană.

Eu văd lucrurile diferit. Partea amuzantă este că, indiferent ce spui, devii nepopular. Depinde doar în fața cui vorbești.

Părerea mea este simplă: nu poți plăti un specialist IT de la ANCPI cu 5.000 de lei și să te aștepți să atragi oameni foarte buni. Dar nici nu poți păstra un sistem în care salariul crește aproape singur, indiferent de performanță, responsabilitate sau rezultate.

Legea salarizării este comunistă. Nu recompensează suficient competența, dar nici nu sancționează incompetența. Nu există evaluare reală și nu există răspundere.

Dacă firmele concurează între ele, de ce nu ar concura și primăriile, spitalele sau celelalte instituții publice, în funcție de eficiență și rezultate?

Când cade sistemul de cadastru și blochează o țară întreagă, răspunde cineva?

Când datele tale personale ajung în mâinile altcuiva, răspunde cineva?

Când deficitul scapă de sub control și împinge țara spre criză, răspunde cineva?

Când o instituție te abuzează cu bună știință, iar tu câștigi procesul după ani întregi, plătește cineva?

Avem prea mulți bugetari? Da și nu.

Avem prea puțini oameni competenți acolo unde contează cu adevărat și prea mulți în structuri care nu produc mare lucru. Avem medici, profesori, specialiști și funcționari buni, care ar trebui plătiți mai bine.

În paralel, avem instituții umflate artificial, posturi inventate și oameni ținuți în funcții din motive politice. Reforma administrativă este blocată tocmai pentru că baronii locali controlează bugete, funcții și rețele de dependență.

Ar trebui crescute ACUM salariile bugetarilor? Probabil că nu. Nu atât timp cât salariile din mediul privat stagnează, firmele își reduc costurile, iar antreprenorii se luptă să supraviețuiască.

În mediul privat se fac concedieri. Bugetarul are, în schimb, o siguranță mult mai mare a locului de muncă. În plus, poate face grevă și poate paraliza servicii esențiale.În mediul privat, când ați văzut ultima grevă?

Când economia a mers bine, au crescut și salariile din sectorul public. Au apărut zile libere suplimentare, vouchere de vacanță și tot felul de beneficii. Când economia merge prost, nota de plată nu poate fi trimisă doar mediului privat, care oricum este primul buzunărit atunci când vin vremuri grele.

Am lucrat toată viața în mediul privat și mă contrazic des cu Adrian Băzăvan, fost bugetar. El spune că…

În 2021 îmi începeam, fără să știu, primul „doctorat”, odată cu intrarea în Consiliul de Administrație al…

În 2021 îmi începeam, fără să știu, primul „doctorat”, odată cu intrarea în Consiliul de Administrație al Norofert.
Eram un programator antisocial, care habar nu avea despre economie, contabilitate, comunicare, legislație sau bursă. În anii care au urmat, a trebuit să învăț din mers, din cărți, de la oamenii din jurul meu, din decizii greșite și din mult stres.

După ce am intrat și în Consiliul de Administrație al Bonas, o companie cu multe probleme, glumeam că aceea era teza mea de doctorat în management.

Ideea doctoratului începuse deja să mi se instaleze în minte.
Acum încep un doctorat pe bune, la FEAA Iași. Desigur, ar fi fost mai simplu să aleg o temă despre bursă, management, marketing, domenii în care aveam deja experiență. Dar ideea era să învăț ceva cu adevărat nou. Așa am ajuns la administrație publică și la tema:
„Politici publice de stimulare a mediului de afaceri și efectele acestora”

Deciziile publice se transformă în taxe, legi, reglementări și proceduri. Mai devreme sau mai târziu, toate ajung în bugetele companiilor și influențează investițiile, numărul locurilor de muncă și rezultatele financiare.
În ultimii ani am trăit pe propria piele tot felul de țopăieli fiscale și legislative. Am înțeles cât de important este să poți anticipa direcția în care se îndreaptă economia, chiar și atunci când mesajele oficiale spun altceva.

Știu că sunt subiectiv și că am propriile unghiuri moarte. Am văzut și am simțit mai ales efectele politicilor greșite, pentru că acestea se observă cel mai repede într-o companie.

Tocmai de aceea vreau să le descopăr și pe cele bune, să înțeleg ce a funcționat și să pot veni cu idei despre cum pot fi ajutate cu adevărat companiile românești.

În 2021 îmi începeam, fără să știu, primul „doctorat”, odată cu intrarea în Consiliul de Administrație al…

Mai vine o confirmare, vorbim despre bani puși pe masă.

Mai vine o confirmare, vorbim despre bani puși pe masă.

Ca români, am făcut ceea ce mulți spuneau că nu se poate: cu o mână de oameni și resurse limitate, am finanțat, am autorizat și am pus în funcțiune fabrici în SUA și Brazilia. Am muncit pentru fiecare autorizație, pentru fiecare linie de producție și pentru fiecare contract

Unii s-au îndoit chiar și de existența acestor fabrici. Probabil li se părea greu de crezut că o companie românească poate produce în SUA și Brazilia. Fabricile există, produc, iar noi vindem deja pe aceste piețe.

Operațiunile din România trebuiau să susțină această expansiune. Exact atunci, agricultura a intrat într-o perioadă cumplită, marcată de insolvențe, falimente și companii ajunse la capătul puterilor.

Agricultura românească funcționează în mare parte pe credit. Fermierul cumpără astăzi și achită abia după recoltă (dacă o are), iar companiile din domeniu trebuie să finanțeze luni întregi întregul ciclu agricol.

Tocmai când sectorul avea cea mai mare nevoie de capital, băncile și ceilalți finanțatori s-au speriat de riscuri. Riscuri care, trebuie să recunoaștem, sunt reale. Statul, în stilul său caracteristic, a agravat situația prin întârzierea subvențiilor și eliminarea facilităților fiscale.

Nici noi nu am fost feriți de lovituri. Am pierdut din valoarea acțiunilor, dar nu am fugit, nu ne-am ascuns și nu ne-am grăbit să vindem atunci când vedeam cât de dificil devenea contextul.

Am făcut exact contrariul: am adus mai mulți bani în companie. Eu și Vlad am ajuns printre principalii creditori ai Norofert, prin împrumuturi acordate cu dobândă de 0%.

Nu spun toate acestea ca să mă plâng. Le spun pentru ca lucrurile să fie foarte clare: atunci când Norofert a avut nevoie de noi, am fost acolo. Ne-am pus banii, numele, reputația și tot ceea ce am putut în această companie.

Așadar, oricât ar specula unii, nu poate fi vorba despre un exit al lui Vlad.

La Bonas, cel mai mare acționar a făcut exit fără mine și m-a lăsat singur (du-te dracu, Vasile!) Din acel moment, plecarea acționarului majoritar a devenit una dintre cele mai mari temeri ale mele în orice companie în care investesc.

La Norofert, mecanismul a fost analizat punct cu punct și discutat în Consiliul de Administrație. Am avut și eu aceeași posibilitate, dacă aș fi dorit să o folosesc.

Dacă Vlad ar fi vrut să iasă din companie, nu ar fi ales să direcționeze către Norofert banii obținuți din vânzarea acțiunilor. Cine vrea să plece ia banii și pleacă. Cine îi pune înapoi în companie continuă să creadă în dezvoltarea ei.

Chiar crede cineva că vom renunța acum? Atunci înseamnă că nu ne cunoaște deloc.

În cei sase ani de când suntem la bursă, am fi putut ieși de multe ori. Nu am făcut-o. Nici macar partial, cand pretul era foarte sus. Am rămas, am investit și am continuat să construim.

Avem cicatrici, dar suntem încă împreună, cu capul sus, și mergem înainte. Continuăm dezvoltarea acolo unde găsim mai multă deschidere , în SUA și Brazilia.

Mai vine o confirmare, vorbim despre bani puși pe masă.

Îi văd adesea pe juniorii unui club de fotbal din Iași și mă întristează să observ că mulți dintre copiii…

Îi văd adesea pe juniorii unui club de fotbal din Iași și mă întristează să observ că mulți dintre copiii noștri poartă tricourile altor echipe naționale: Spania, Argentina, Portugalia. Cel mai tare mă enervează când văd și tricoul Croației. Ce urmează, Bulgaria?

Cei care nu vor sa sa dam banii la fotbal, trebuie sa inteleaga ca e mai mult decat un joc. Copiii își aleg eroii dintre fotbaliștii pe care îi văd la marile competiții, dintre cei care câștigă, luptă și îi fac să viseze. Problema este că fotbalul românesc nu le mai oferă suficiente victorii, modele și motive pentru a fi mândri de propria echipă națională.

Este și vina părinților. Când fiul meu juca la acea școală de fotbal, era singurul copil care purta tricoul României.

Părinții ar trebui să le explice că România nu este o echipă oarecare, aleasă doar atunci când are rezultate. Este țara lor. Este tricoul cu care ar trebui să se identifice, prin culorile sale și prin numele noastre terminate în „-escu”: Popescu, Petrescu, dar și Eminescu sau Enescu. Nu prin „-ici”.

Un tricou nu este doar o bucată de material. El arată cine te inspiră, cui îi strigi numele și pentru ce culori îți dorești victoria.

Faptul că România aproape a dispărut de pe umerii și din visurile propriilor copii nu ar trebui doar să ne întristeze. Ar trebui să ne revolte!

Îi văd adesea pe juniorii unui club de fotbal din Iași și mă întristează să observ că mulți dintre copiii…