Îi văd adesea pe juniorii unui club de fotbal din Iași și mă întristează să observ că mulți dintre copiii noștri poartă tricourile altor echipe naționale: Spania, Argentina, Portugalia. Cel mai tare mă enervează când văd și tricoul Croației. Ce urmează, Bulgaria?
Cei care nu vor sa sa dam banii la fotbal, trebuie sa inteleaga ca e mai mult decat un joc. Copiii își aleg eroii dintre fotbaliștii pe care îi văd la marile competiții, dintre cei care câștigă, luptă și îi fac să viseze. Problema este că fotbalul românesc nu le mai oferă suficiente victorii, modele și motive pentru a fi mândri de propria echipă națională.
Este și vina părinților. Când fiul meu juca la acea școală de fotbal, era singurul copil care purta tricoul României.
Părinții ar trebui să le explice că România nu este o echipă oarecare, aleasă doar atunci când are rezultate. Este țara lor. Este tricoul cu care ar trebui să se identifice, prin culorile sale și prin numele noastre terminate în „-escu”: Popescu, Petrescu, dar și Eminescu sau Enescu. Nu prin „-ici”.
Un tricou nu este doar o bucată de material. El arată cine te inspiră, cui îi strigi numele și pentru ce culori îți dorești victoria.
Faptul că România aproape a dispărut de pe umerii și din visurile propriilor copii nu ar trebui doar să ne întristeze. Ar trebui să ne revolte!
Follow me