La români, dacă reușești să slăbești, apare imediat bănuiala că ai suferit de vreo boală. După ce lămurești „problema”, urmează inevitabilul:
„Ah, să nu mai slăbești, că nu-ți stă bine.”
Suntem atât de obișnuiți cu supraponderabilitatea, încât nu mai știm cum arată normalitatea. Unii cred că singurul beneficiu al slăbitului este „să arăți bine”, uitând de sănătate, de energie și de moralul ridicat pe care ți le oferă un corp în echilibru.
De multe ori, atunci când o persoană începe să facă sport, apare un nou tip de recompensă: dopamina. Iar asta o face, treptat, să renunțe sau să reducă viciile din care înainte își lua doza zilnică de plăcere — mâncat în exces, fumat, scrolling compulsiv sau alcool. Mișcarea devine sursă de echilibru, nu doar de efort.
Apoi vine replica familiară: „Și eu vreau să slăbesc…”, urmată, inevitabil, de o listă de scuze sau de povestea unui eșec pasiv:
„Am încercat, dar nu am reușit.”
Românii vor să dea jos, în trei luni, kilogramele pe care le-au acumulat în zeci de ani. Sau caută soluții-minune prin care să evite efortul.
Prea mulți români își caută fericirea în lucruri aflate la baza piramidei lui Maslow — iar mâncarea este unul dintre ele. Am trecut prin comunism, când mâncarea era rară (da, băi, suveraniștilor), deci valoroasă, dar am rămas cu acele obiceiuri de a mânca fără măsură de sărbători și de a transforma congelatorul într-un buncăr alimentar.
Prea mulți părinți își arată iubirea față de copii îndopându-i.
Prea mulți români consideră orele de educație fizică inutile și caută orice pretext ca să le evite — iar mai târziu, când devin adulți și încep să aibă probleme, descoperă brusc sportul.
Dar nu e prea târziu.
Schimbarea începe cu mici decizii zilnice — nu cu diete extreme sau abonamente scumpe la sală, ci cu respect pentru propriul corp. Cu un „nu” spus poftei de moment și un „da” spus mișcării, chiar dacă e doar o simplă plimbare. Cu înțelegerea faptului că sănătatea nu e un moft, ci o formă de respect față de tine și față de cei care țin la tine.
Follow me