
Când m-am făcut antreprenor, acum 20 de ani, m-am făcut pentru că puteam câștiga cât voiam eu. După câteva luni, se pare că voiam 200 de dolari! Pentru că atât câștigam.
Ce, 200 de dolari pe lună nu sunt bani? Păi ce poți să faci cu 200 de dolari? Mai pui 800 și plătești facturile pe o lună la servere.
Când eram angajat, mă enerva că aveam salariu fix. M-am făcut antreprenor ca să nu mai am. Am renunțat și la fix, și la salariu. Dar, după câteva luni, cine lua 2.000 de dolari pe lună? Nu eu! Un angajat de-al meu.
Dar măcar aveam libertatea. Uram zilele de luni. Voiam ca toate zilele să fie ca sâmbăta. Am reușit. Am făcut și sâmbăta zi lucrătoare.
Dar măcar nu mai aveam șef! Aveam șefi: ANAF, clienți, furnizori, bănci și o contabilă crizată.
Nu aveam bani, nu aveam timp, nu aveam energie. Dar măcar aveam prieteni care mă susțineau și mă încurajau. Mă încurajau să mă las: „Tu nu vezi că nu merge?”, „Muncești ca prostu’”. Doar un antreprenor poate să înțeleagă un alt antreprenor.
Primii ani de antreprenoriat sunt îngrozitor de grei. După nu mai sunt grei! Sunt foarte grei. Doar că începi să te obișnuiești…
Lumea nu s-ar mișca fără antreprenori. Tot ce avem azi există pentru că unii au riscat bani, timp și, uneori, sănătate, ca să construiască ceva.
O țară fără mulți antreprenori este o țară săracă. Comunismul nu a funcționat și nu va funcționa niciodată, pentru că nu permite antreprenoriatul.


Follow me